Reportaj despre educație și disciplină la fosta Casă de Copii Școlari Câmpia Turzii. Interviu cu Rus Eugen fost director

Casa de Copii Școlari Câmpia Turzii

Interviu realizat de Nicușor Lăcătuș

Câmpia Turzii a fost pentru mulți copii orfani, din perioada comunistă și nu numai, leagănul unde au crescut.

Oare câți dintre tinerii din ziua de azi știu că această localitate a avut o casă de copii școlari?

Casa de Copii Școlari din Câmpia Turzii, a fost pentru mulți copii, casa unde au crescut și s-au format ca oameni. Da, așa cum ați citit, s-au format ca oameni, și asta datorită unor cadre didactice cu suflet  mare care au făcut tot posibilul ca această instituție să funcționeze în condiții de normalitate pentru acea perioadă. Nu de puține ori directorul s-a ,,bătut” cu autoritățile locale și centrale pentru ca acestor copii să nu le lipsească nimic. Gestionarea resursei umane a fost un capitol la care directorul a excelat. Un om care s-a dedicat cu toată ființa sa pentru bunăstarea copiilor aflați în această instituție. Datorită domniei sale mulți au ajuns oameni de succes ai acestei societăți.

În acest număr al săptămânalului Ziarul 21 avem plăcerea să-l avem ca intervievat pe domnul Rus Eugen, directorul Casei de Copii Școlari Câmpia Turzii din perioada 1975-1993.Adresa acestei intituții a fost, Câmpia Turzii, str. Gheorghe Barițiu nr. 57.

Rep.: Pentru început vreau să vă mulțumesc că ați acceptat să ne acordați acest interviu, despre viața d-voastră dar și ce a însemnat Casa de Copii   Școlari  din Câmpia Turzii pentru foarte mulți din foștii copii.  Puteți să ne spuneți câteva date despre d-voastră?

Rus Eugen, director al Casei de Copii Școlar Câmpia Turzii 1975-1993:

Cu greu m-am hotărât să aștern pe hârtie aceste rânduri spre evocarea unor momente trăite în calitate de director al Casei de Copii Școlari  din Câmpia Turzii în perioada 1975-1993. Decizia am luat-o la insistențele unor foști elevi, în mod special la rugămințile lui Lăcătuș Nicușor. Am fost adus pe lume nu de barză ci de slăvitul proroc Ilie, cel cu ploile, tunete și fulgere la data de 20 iulie 1940, în satul Urca din comuna Viișoara la părinții Ioan și Livia, țărani agricultori. Nașterea mea s-a petrecut nu la maternitate ci acasă, locuință situată în hotarul Urcii în locul numit Căstăi, între Urca și Viișoara.

Primele amintiri datează din anul 1944 când am văzut militarii ce săpau tranșee nu departe de casa noastră, respectiv de dealul Viișoarei. În casa noastră s-a instalat un centru de comandă cu fir telefonic pe linia întâi. Când se făcea schimbul de militari de pe prima linie, aceștia mâncau și se odihneau în casa noastră. Tata și alți oameni din sat au plecat în pribegie, iar mama cu cei șase copii dintre care  eu eram al cinci-lea, a rămas pe loc, într-un tranșeu construit din timp. Primii ani de școală, i-am făcut în sat la distanță de 4 km, dus întors prin noroaie sau zăpezi, iar clasele V-VIII  la Viișoara, străbătând zilnic circa  6 km dus întors, indiferent de anotimp și vreme. Liceul l-am făcut la ”Școala Medie de Băieți”  Nr.1 din Turda, devenit din 1959 Liceul ,,Mihai Viteazul” la botezul căruia sub acest nume am fost părtaș.

Din anii de liceu trebuie să pomenesc un moment deosebit, hotărâtor în devenirea mea profesională. În clasa a X-a, de la securitate mi s-a dat un chestionar să-l completez referitor la originea familiei până la al trei-lea grad. După completare același securist mi-a reproșat că n-am răspuns la toate rubricile, în consecință să mă duc acasă și împreună cu părinții să-l completez. La o săptămână, securistul și cu dirigintele s-au prezentat în clasă și mi-a spus că sunt eliminat datorită ,,originii sociale nesănătoase” fiind fiu de chiabur. Am reușit să-mi scot un certificat medical în care s-a menționat ,,inapt muncă fizică” diagnostic ce s-a datorat unei infirmități căpătate în urma unei explozii de grenadă, fapt ce s-a petrecut la vârsta de șase ani. Așa am putut să rămân în școală și să termin liceul în 1959.

Momentul era decisiv în drumul vieții mele. N-aveam șansa să-mi continui studiile la facultate, nu mă puteam înscrie fiindcă nu eram fiu de muncitor, de colectivist, nu de intelectual, numai asemenea  tineri puteau participa la concurs.

Rep.: În condițiile date, ce ați făcut, unde v-ați angajat? 

Rus Eugen: Norocul mi-a venit de la fostul director de școală primară care mi-a propus să intru în învățământ, cadru didactic suplinitor necalificat. Așa am funcționat în localitățile Urca, Tritenii Hotar, Aruncuta, Soporul de Câmpie. În 1962 odată cu încheierea  colectivizării m-am înscris la Institutul Pedagogic din Cluj, am reușit la admitere învățământ fără frecvență, continuând la U.M.B. Facultatea de Filologie, funcționând în același timp în învățământ. În 1964 m-am căsătorit și am cerut să fie numită soția în același loc cu mine fiind și ea profesoară.  Inspectorul școlar în prima instanță a refuzat, motivând că m-a solicitat să fiu director de școală și am refuzat la rândul meu. Pe când să ies din birou mi-a promis că avizează favorabil cererea mea, dacă accept funcția de director de școală la una din localitățile propuse de dânsul. Așa am ajuns director de școală în comuna Soporul de Câmpie, fără să fiu membru de partid. După un an de muncă la Comitetul de Cultură al fostului raion Turda, în 1968 am fost numit director la Școala Generală nr. 1 din Câmpia Turzii unde am funcționat până 1975 inclusiv în clădirea nouă, azi Școala Gimnazială ,,Mihai Viteazul”.

Rep: Care au fost motivele  înființării Casei de Copii, și de ce aici la Câmpia Turzii?

Rus Eugen: În perioada 1974-1975 în apropierea școlii se construia clădirea ce urma să fie casa de copii școlari și inspectoratul școlar mă delegase să urmăresc desfășurarea lucrărilor. Două au fost motivele pentru care a fost amplasată în Câmpia Turzii, această instituție de creștere a copiilor. Unul dintre motive a fost faptul că după noua împărțire administrativă a României, județul Cluj nou înființat nu avea o asemenea instituție. Exista pentru fosta regiune Cluj una la Prundul Bârgăului. În noile condiții fiecare județ nou înființat trebuia să-și aducă copiii acasă. Mai mult clădirile din Prundul Bârgăului, vezi poză trebuiau retrocedate  M.A.pN.-ului în condițiile evenimentelor din 1968 din Cehoslovacia. 

Existența Combinatului Metalurgic din Câmpia Turzii era al doilea motiv al amplasării aici a respectivei instituții presupunându-se posibilitatea asigurării locurilor de muncă pentru viitorii tineri. În plus asemenea instituții nu erau amplasate în centre aglomerate spre a  fi feriți copii de tentațiile marilor orașe.

Rep: Cum ați ajuns director al acestei instituții?

Rus Eugen: Am acceptat să fiu numit director al instituției nou înființate la insistențele inspectoratului școlar și al organelor administrative locale deși aveam o situație familială nu tocmai favorabilă, soția în spital după două operații grele, un copil care nu împlinise doi ani și doi părinți peste 70 de ani. Am ezitat mult timp până am acceptat deoarece nu cunoșteam specificul muncii.

Rep: Ce puteți să ne spuneți despre începuturile Casei de Copii Școlari Câmpia Turzii și aici mă refer la clădirea propriu-zisă?

Rus Eugen: Primele date despre ceea ce mă aștepta le-am aflat prin studierea dosarelor unor unor copii ce vor fi internați, dosare ce erau la primăria locală. De la constructorii clădirii am primit cheile de la intrare și planurile construcției, o clădire goală neracordată la utilități. De la magazionerul primăriei am aflat unde se află mobilierul. Am primit de la inspectorul școlar de specialitate regulamentul instituției, singurul ghid din care am aflat ce mă aștepta. Munca începea pe două planuri:

a) Mobilarea interiorului clădirii;

b) Angajarea de personal;

Din studierea planurilor construcției aflu destinația încăperilor, bloc alimentar, dormitoare cu 16 paturi și o spălătorie, toate neechipate și eram singur. Am luat doi foști elevi absolvenți de liceu cu promisiunea că-i voi angaja supraveghetor de noapte, secretara de la școală și am început munca de echipare a interioarelor. Partea așa zisă internat prevedea doar dormitoare și săli pentru supraveghetori. Am creat spații pentru educatori, pentru personalul administrativ, pentru director. A urmat procurarea de mobilier pentru personalul administrativ, dulapuri pentru actele de secretariat și contabile, procurarea de acte contabile, registre de prezență, fișe de magazie, îmbrăcăminte și încălțăminte pentru eventualii copii ce vor veni, mașini de spălat…etc. Între timp primeam personal angajat de  la forțele de muncă sau inspectoratul școlar, folosit la amenajarea spațiilor unde vor lucra. Întreg personalul era  necalificat, criteriul ce a stat la baza angajărilor era situația familială. Un lucru bun a fost acela că erau femei cu mulți copii favorizând specificul muncii. S-a deschis cont la bancă, a fost alimentat de primăria locală, s-au procurat alimente s-au emis dispoziții de plată valabile fără ștampilă.

Poze cu directorul, profesorii, educatorii și personalul tehnico-administrativ al instituției înainte de anul 1989.

 

Urma să primim primii copii, fapt ce s-a întâmplat în 16 septembrie, primul Pop Ioan din comuna Micești. N-am reușit până la primirea primilor copii să facem funcționarea bucătăriei, nefiind făcută legătura la rețeaua de gaze. Astfel că timp de două săptămâni copii mergeau de trei ori pe zi la Liceul Industrial pentru servirea meselor străbătând circa 4 km dus întors. Salvarea  a venit cu ocazia unui control făcut la instituție de către un secretar al județenei de partid. Acesta s-a mirat cum de am semnat recepția clădirii. L-am informat că eu n-am semnat un asemenea act aflând ulterior că semnarea se făcuse de un inspector școlar. În următoarele zile inspectorii școlari și persoane din administrația locală au rezolvat problema racordurilor la rețelele de alimentare cu gaze, lumină etc. Condițiile materiale s-au îmbunătățit de la an la an, s-au cumpărat covoare pe holuri și în dormitoare, perdele la geamuri, veselă din inox, boilere, bazine pentru acumularea apei, etc.

Deja în 1978 în ziarul ,,Igazsag” din 4 aprilie apărea un reportaj laudativ la adresa instituției cu aprecieri făcute de elevii interni.

Rep: Când și de unde au venit copiii?

Rus Eugen: Condițiile minime fiind asigurate au fost aduși băieții de la Gherla prin demixtarea acelei instituții. Până în iunie 1976 erau peste 80 de copii moment în care au fost aduși de la Prundul Bârgăului 260 copii cu vârste între 7 și 23 de ani. În asemenea instituții sunt primiți copii orfani, semi-orfani, abandonați, lipsiți de posibilități materiale etc. Fiecare caz constituind o particularitate. Trebuie să precizez că începând cu anul școlar 1976-1977 instituția a fost încadrată cu personal didactic calificat cu grade didactice, unii foști directori de școli, toți titulari, inclusiv câte o jumătate de catedră de sport și altă jumătate   profesor de muzică. Prin grija policlinicii din localitate a fost detașat un cadru medical mediu. În plus la nivelul orarului era un medic pediatru și un stomatolog pentru toate școlile.

Rep: De ce drepturi beneficiau acești copii instituționalizați?

Rus Eugen: În privința drepturilor copilului notez că erau alocate prin buget sume suficiente pentru hrană, îmbrăcăminte, rechizite, obiecte de igienă personală. La procurarea de îmbrăcăminte copiii de la clasa a V-a, în sus își alegeau singuri haine și încălțămintea pe măsura lor și după preferințe fiind însoțit de educatorii grupei și administratorul instituției. Se impune a face o remarcă și anume că erau pretențioși afirmând către vânzător, sunt copil de director. În plus cu ocazia sărbătorilor de iarnă se alocau  de la inspectoratul școlar anumite sume de bani pentru cadouri. De asemenea cu ocazia zilei de 1 iunie, sindicatele de la unitățile productive din oraș făceau cadouri. Copiii beneficiau de asemenea de trimiteri în tabere școlare în fiecare an la munte (toți) și unii la mare. Unitatea organiza în fiecare vară câte o excursie de 7 zile prin țară cu cazare și masă la unități similare de pe rețeaua parcursă.

Rep: În afara orelor de pregătire școlare cum își petreceau copiii timpul liber?

Rus Eugen: Se organizau în cadrul instituției variate activități cultural-sportive cum ar fi echipă de dansuri cu participare la concursuri, echipă de recitatori, grup vocal, fanfara orașului era alcătuită din copiii de la casa de copii, jocuri de fotbal, remy, table, șah, iarna la săniuș, vara la ștrand, vizionări la televizor, la cinematograful din oraș, drumeții, cercuri de lectură, întâlniri cu oameni de cultură și artă cum a fost cea din 1989 cu  actorul  Ovidiu Iuliu Moldovan .

Iată ce scrie ziarul ,,Mesagerul Transilvan” din 31 ianuarie 1991 cu ocazia unui concurs dedicat poetului Mihai Eminescu, concurs organizat chiar de către Casa de Copii din Câmpia Turzii cu participarea echipelor de la Școala nr. 2 din oraș și cea a liceului ”Mihai Viteazul” din Turda, citez: ,,Echipajul casei de copii a terminat pe locul al II–lea, însă ei se consideră câștigători detașați a acestei prime confruntări cu colegii din alte școli. Și-au verificat forțele intelectuale și psihice constatând astfel că nu sunt mai prejos decât semenii lor, și-au demonstrat calități organizatorice precum și puterea economică….. au oferit premii participanților la concurs dar și atenții – simbolice  membrilor juriului, bucurându-se de aprecierile acestora”.

Rep: Prin anii 1980-1988 s-a pus problema raționalizării pâinii sau a alimentelor? Care erau problemele cu care se confrunta această instituție? 

Rus Eugen: Nu s-a pus problema raționalizării alimentelor sau când s-a pus a fost rezolvată cu administrația locală. Necazurile cele mai mari erau determinate de întreruperile de alimentare cu apă și energie electrică, daune provocându-se în toate sectoarele, spălătorie, bucătărie, igienă personală, tocmai la orele când era programul administrativ. Porțile realizării profesionale ale tinerilor crescuți în această instituție erau larg deschise totul depinzând de fiecare în parte. După absolvirea ciclului gimnazial în funcție de calitatea pregătirii școlare erau îndrumați, ținând seama și de opțiunile lor spre școli profesionale sau licee unii continuându-și pregătirea în facultăți. La reușita în școli profesionale încheiam contracte cu întreprinderile partenere.

Absolvenții gimnaziului deveneau asistații casei de copii beneficiind de burse acordate de școlile ce le frecventau în virtutea dovezii că aparțin instituției ocrotitoare. Aceasta le asigura îmbrăcăminte, rechizite școlare, foi de drum dus întors până la instituția ce o frecventa, inclusiv studenților.

Rep: Puteți să ne spuneți câteva aspecte aparte din viața internă a acestei instituții? 

Rus Eugen: Am să vă relatez câteva momente aparte din viața internă. Primul și cel mai dramatic era primirea noului internat, mai ales în cazul celor până în zece, unsprezece ani. Dramatismul consta în ruperea copilului de mediul din care provenea indiferent de condițiile de acolo. Apoi integrarea în grupa din casă, integrarea în clasa de elevi, cunoașterea mediului înconjurător, a educatorului, a învățătorului, a dirigintelui etc. Copilul acum trebuia să aibă grija obiectelor personale, să știe să se echipeze, să respecte regulile igienice, să știe să se autoservească la masă etc. Pentru cei proveniți de la preșcolari era mai ușor dar foarte greu era pentru cei proveniți din familie. Oricât de rău era acasă pentru el acolo se simțea bine. Iată un exemplu grăitor, procurorul care se interesa de soarta acelor copii poartă o discuție cu unul care mereu pleca din instituție fără învoire. Aceasta îl întrebă:

-,,De ce pleci de aici că ai tot ce îți trebuie? Tatăl tău este băutor, fură coroane de pe morminte și apoi le vinde.

-Da, dar e tatăl meu, spune copilul.

Alteori unii copii după ce au fost pe acasă, a doua oară nu mai voiau să meargă. Într-o vacanță de iarnă după ce unii au plecat în familie, Dănuț stătea la poartă și aștepta să vină cineva să-l ducă în familie. Era prima lui vacanță. La un moment dat vine o femeie și-l întreabă:

-,,Măi copile, aici este orfelinatul? 

-Aici tanti!

-Este un copil Dănuț, aici?

-Eu sunt. Ești mama mea?

-Da,,.

Îl duce în familie dar după trei zile se întoarce și altă dată n-a mai plecat.

De multe ori copiii plecau la familii la munte în vacanța de vară. Se simțeau bine, primeau bani, obiecte de îmbrăcăminte, vedeau cum e în mediul familial. Vorbeam mai sus de primirea în casă. Iată cum procedam, venea copilul cu însoțitorul la mine la birou. Aveam înțeles cu secretara  ca după 15, 20 de minute să ceară însoțitorului să meargă în camera alăturată unde era secretariatul, pentru a ,,semna” niște documente. Odată ieșit însoțitorul pleca. De aici începea drama copilului și mijloacele mele de a-l potoli. Îi ofeream dulciuri, îi dădeam haine, la bucătărie îl hrăneam, îl plimbam prin clădire. Erau anumiți copii care-l familiarizau cu mediul nou în care intra. Se potolea dar de multe ori îi găseam plângând, dorind să plece fără a ști unde.

Un alt caz aparte pe care-l relatez este următorul, într-un an, în ajunul Crăciunului pe la ora 17:00, înainte să plec acasă dau o tură prin clădire și intru în infirmerie. Acolo un băiat din clasa a VII-a plângea de durere. Educatorul de serviciu era cu ceilalți copii, asistenta medicală plecase. Chem salvarea și îl duce la Cluj. Copilul avuse peritonită perforată. La ora 22:00 primesc un telefon de la doctorul care l-a operat, spunându-mi să fiu liniștit și-mi urează ,,Sărbători fericite”. Preocupările noastre se îndreptau și spre cei cu handicap sau suferinzi. Îi trimiteam în stațiuni, la școli speciale, la diferite tratamente.

Rep: Vreau să vă întreb, părinții își mai căutau copiii în casă, care era poziția lor vis-a-vis de copii?   

Rus Eugen: În ceea ce privește familiile de proveniență poziția acestora era diferită. Unele familii îi căutau, îi duceau acasă în vacanță îi vizitau. Altele nu se interesau sau îi amăgeau. Iată o mamă care-i promite copilului c-o să-l caute și-i dă informații cum o va recunoaște. ,,Am palton trei sfert cu glugă bleumarină și căciula albă, pantaloni gri”. Degeaba a așteptat copilul mama n-a venit.

Alți  părinți fiind bolnavi nu-i pot vizita dar trimit scrisori. Iată câteva: ,,Tovarășe director vă mulțumesc foarte mult pentru ce ați făcut pentru fii mei, Ovidiu și Marius”. O mătușă: ,,Țin să vă mulțumesc pentru grija părintească ce-o aveți pentru Albert. S-a văzut cu mama lui din întâmplare dar nu i-a dat nicio atenție.  Ea nu l-a întrebat nimic, el a tratat-o cu indiferență. Vă mulțumesc încă o dată pentru ajutorul ce ne-ați dat să-l scoatem pe Albert din acest mediu infect și poluat moral”.

Asemenea scrisori de mulțumire au fost nenumărate venite din partea bunicilor, a rudelor, a unor mame bolnave, dar nu din partea mamelor sănătoase care i-au abandonat.

Trebuie să citez un fragment dintr-un ziar din Franța și reprodus în Vocea Arieșului din 1-15 ianuarie 1991 ,,Copilul este tribut al adultului și zâmbete de bucuria de-a trăi al orfanilor și copiilor abandonați în orfelinatul din Câmpia Turzii, reflectă atașamentul patern al unui adevărat director care are în grijă acești copii și-i iubește. Acest director care ne-a deschis spontan toate ușile orfelinatului, invitându-ne să participăm la masa copiilor și oferindu-ne un spectacol de cântece și dansuri din folclorul românesc… Un spectacol de neuitat”.

Rep: După terminarea studiilor și a angajării lor în diferite întreprinderi, societăți…etc, ați mai știut  de  ei, care era soarta lor? 

Rus Eugen: Urmare a condițiilor create să vedem urmările. În 1985 am făcut o investigație solicitând unităților unde erau angajați foștii elevi ai Casei de Copii Școlari din Câmpia Turzii. Răspunsurile au fost în marea  majoritate  favorabile.  Nu pot să citez exact deoarece aceste răspunsuri au fost plasate în dosarul lor personal. Totuși îmi amintesc despre unul în care se menționa că este conducătorul întreprinderii, că urmează o a doua facultate, că este un bun familist și că face onoare instituției care la crescut și educat.

Foști asistați au devenit muncitori harnici, ingineri, profesori, unul chiar inspector școlar, jurist (unul chiar  în Câmpia Turzii), dansatori în formații de amatori, muzicieni (oboist) și chiar un doctor, polițiști, cadre militare.

În final dau cuvântul foștilor copii ai casei  care își exprimă gândurile prin zeci de scrisori adresate instituției și mie personal. Scrisorile sunt de la locurile de muncă, din armată, din familie, de la momentul absolvirii liceului sau facultății, unele cerând în continuare sfaturi deoarece au ajuns la momente de cumpănă. Voi cita mai jos câteva fragmente, atenție la modul de formulare:

,,Dragul meu director…….. Cristi”- ,,Dragă tată! V-am numit așa pentru că timp de 12 ani mi-ați fost tată și mamă. Îmi pare bine că m-ați educat ca pe copilul dumneavoastră ….Adrian.” 

,,Stimate tovarășe director! să știți că-mi pare rău că am plecat din casa de copii deoarece asemenea condiții pe care le-am avut acolo nu cred că o să mai întâlnesc vreodată și nici sfaturi prin care d-voastră ați încercat să ne abateți de pe drumuri greșite…… C. Teodor”. 

Pe sonetul de la absolvirea liceului …….,,mulțumesc al d-voastră fiu adoptiv…..Neluțu C”.

Scrisoare de la muncă prin care se menționează câștigul bun ce-l realizează dar acum trebuie să se gândească la toate cele trebuincioase pe când în casă le avea pe toate la dispoziție.

În încheiere se adresează copiilor îndemnându-i  să fie cuminți, ascultători și să învețe. ,,Mult stimate tovarășe  director!…. trebuie să vă mărturisesc că am beneficiat de condiții deosebit de bune pe care mulți nu le-ar fi avut la casele lor, în familie. Voi mulțumi și în continuare la locul de muncă prin exemplul pe care-l voi da  de cinste, corectitudine, cinste pe care să vă facă onoare școlii care m-a crecut și format ca om…….d-voastră vă mulțumesc mult pentru  faptul că ați știut să mă întelegeți și să mă ajutați când v-am cerut sprijinul….V Spălnăcan.

,,Tovarășe director! Prin această scrisoare îmi exprim recunoștința față de d-voastră și de celelalte cadre ale instituției care m-a crescut și m-a făcut să devin un bun muncitor……Lucrez la C.U.G. Cluj din 12 februarie 1983 și locuiesc la căminul de nefamiliști…..Vă doresc mult noroc și sănătate. Al d-voastră fost copil și elev ……A Orban”. 

,,Mi-a plăcut modul de viață și programul pe care l-ați constituit pentru noi, este un avantaj în armată, să fiu la apel la timp, să fiu un bun gospodar, cu mult respect M. Vasile”.

Rep: În noiembrie 2013 s-a organizat o întâlnire a foștilor copii cu directorul casei, cu personalul didactic și personalul auxiliar. Cum a fost aceea reîntâlnire?

Rus Eugen: În completarea celor notate anterior, să notez faptul că la inițiativa aceluiași Lăcătuș Nicușor, în 2013 s-a organizat o întâlnire a foștilor copii, acum adulți cu familii, cu cei ce i-au ocrotit, respectiv salariați ai casei. Întâlnirea a fost deosebit de emoționantă din partea ambelor părți, presărată cu lacrimi de bucurie, cu îmbrățișări. S-a vizitat fosta Casa de Copii Școlari care acuma are altă destinație, fiecare încăpere ce aducea aminte de clipe fericite, dar și de triste pe care le-au trăit. Tineri frumoși echipați ca de sărbătoare, unii cu soții, cu mașini luxoase, au adus mulțumiri celor care i-au îngrijit. În final grupul vocal ,,Melody” înființat și condus de Nicușor a prezentat un minunat program artistic. Părinții copiilor din grup prezenți la acest eveniment au vărsat lacrimi fiind impresionanți de evenimentul la care au participat.

Presa locală despre reîntâlnirea copiilor din Casa de Copii Câmpia Turzii după 25 de ani, care a fost în anul 2013;

Rep.: Domnul Rus Eugen a fost directorul Casei de Copii Școlari foarte mulți ani, vă rog ca în câteva cuvinte să-l descrieți.

Nicușor Lăcătuș fost elev al Casei de Copii, actualmente sanitar al Bazei 71 Aeriene Câmpia Turzii:

Domnul director a fost persoană omniprezentă în tot ceea ce făcea, în supravegherea bunului mers, atât logistic cât și al desfășurării activităților școlare și extrașcolare a copiilor. Despre valoarea domnului director Rus Eugen am putut s-o constat imediat după revoluție, atunci când mai toate televiziunile arătau imagini cu diferite case de copii din țară, unde am putut vedea cum condițiile copiilor erau jalnice din toate punctele de vedere, lipsa dotării cazării cu cele necesare, mobilier inadecvat, instalații sanitare degradate, lipsa locurilor de joacă…etc, cu un grad accentuat de subdezvoltare pe toate planurile, economice, dar și al carenței dezvoltării copiilor. Atunci am realizat mult mai bine că aici la Casa de Copii Școlari Câmpia Turzii am avut de toate, de la condiții decente de trai  cât și posibilitatea de a desfășura activității de timp liber, în tabere, excursii dar și multe altele. Pentru toate acestea mă înclin cu respect în fața domniei sale, iar cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani îi doresc ca bunul Dumnezeu să-i dea multă sănătate alături de cei dragi și tradiționalul – “La mulți ani!”.

Adrian Spatariu, fost elev al Casei de Copii, actualmente avocat în cadrul Baroului Cluj:

Domnul Rus Eugen, în calitate de director al Casei de Copii a fost o persoană foarte dedicată activității sale. A găsit întotdeauna echilibrul între fermitatea impusă de natura și responsabilitățile activității sale și nevoia de apropiere emoțională, nevoia de empatie a copiilor. Mă întâlnesc adesea cu domnia sa și în discuțiile  noastre întotdeauna percep cât de fericit și împlinit este, de faptul că sub îndrumarea sa mulți copii au ajuns adulți de succes, adulți responsabili. Pe această cale îi adresez domnului director Rus Eugen mulțumiri, îi doresc sănătate și vitalitate. Cu multă stimă și respect avocat Adrian Spatariu.

Casa de Copii Școlari Câmpia Turzii a funcționat timp de 30 de ani, între 1975-2005. În momentul de față în această clădire funcționează Complexul de servicii comunitare destinat persoanelor adulte și  „Căminul pentru persoane vârstnice” în subordinea D.G.A.S.P.C. Cluj, este un centru rezidenţial de îngrijire şi asistenţă pentru persoane vârstnice care acordă servicii de asistenţă şi îngrijire medicală, îngrijire personală, supraveghere, socializare, recuperare şi reabilitare, suport emoţional, activităţi de petrecere a timpului liber persoanelor vârstnice aflate în situaţii de dificultate sau în risc de excluziune socială, admise în centru, pe o perioadă nedeterminată.

Sursa: 20.07.2020, Ziarul 21 , Interviu realizat de Nicușor Lăcătuș sau aici.,

E-mail: nicutrompet@yahoo.com

Ziarul 21 săptămînal, anul XVI, nr.17 , per. 13-20.07.2020

 

Vezi:

• Presa locală despre reîntâlnirea copiilor din Casa de Copii Câmpia Turzii după 25 de ani, care a fost în anul 2013;
• Presa locală despre cartea ,,O oază de caldură si lumină” a Casei de Copii  Școlari Mixtă Prundu-Bârgaului ,Este o carte despre istoricul casei de copii  inființata in anul 1959 și unde au crescut si învățat copii care azi sunt trecuți de amiaza vieții ;
• 50 de ani la inființarea Casei de Copii Prundu Bârgăului a avut loc în 2009;
• Povesti ale unor copii orfani din România.

• amintiri
• Articol
• Campia Turzii
• Casa de copii
• Casa de copii Campia Turzii
• Centru de Plasament Câmpia Turzii
• Informații
• istoric
• Povesti adevarate
• Poze
• Presă
• Stire
• video